SCRISOARE DE LA MAMA de Serghei ESENIN

Ce gânduri fruntea asta

Va mai scorni îndată?
Ce potrivite lucruri
Voi mai găsi de scris?
Cu slovele lui strâmbe,
Pe masa-ntunecată,
Răvaşul mamei zace
În faţa mea deschis.

Ea-mi scrie: „Puiul mamei,

Daca ţi-i dor de-acasă,
Atunci te rog pofteşte
De sărbători la noi.
S-aduci nădragi tătucăi
Mie-o broboadă groasă –
La noi sunt tare multe
Necazuri şi nevoi.

Că eşti poet de seamă

M-am nici-o bucurie
Că faima cea deşartă
Mi te-a băgat în jug.
Era cu mult mai bine
Ca din copilărie
Să fi umblat pe câmpuri
Cu braţele pe plug.

Bătrână sunt şi trupul

De-abia mă mai ridică,
Dar dacă tu departe
Prin târguri nu plecai.
Eu astăzi aveam noră
Frumoasă şi voinică
Şi pe genunchi dam huţa
Un nepoţel bălai.

Dar tu copiii voştri

I-ai risipit prin lume,
Ţi-ai dat uşor nevasta
Unui bărbat străin.
Şi singur, fără sprijin,
Nu ştiu de ce anume,
În vălmăşagul crâşmei
Te-ai cufundat deplin.

Tu, sufleţelul maicăi,

Serioja, ce-i cu tine?
Erai aşa cuminte
Şi-aşa de gânditor,
Încât spunea tot satul:
Ce fericit e-n sine
Şi Aleksei Esenin
Că are-aşa fecior.

Dar tu nădejdea noastră

O amăgişi amarnic,
De asta-n suflet chinul
Şi grijile se-nfig.
Căci tatăl meu, săracul,
A tot crezut zadarnic,
Că stihurile tale
Or să ne dea câştig.

Din ce primeşti pe ele

Tu nu ne poţi trimite,
De asta dureroase
Cuvintele-şi fac loc,
Eu una ştiu din cele
De tine pătimite:
Poeţilor parale
Nu li se dau de loc.

Că eşti poet de seamă

N-am nici o bucurie,
Că faima cea deşartă
Mi te-a băgat în jug
Era cu mult mai bine
Ca din copilărie
Să fi umblat pe câmpuri
Cu braţele pe plug.

Acum trăim ca-n beznă,

Necazul ne tot bate
Şi la gospodărie
N-avem un cal măcar,
De-ai fi rămas acasă
Am fi avut de toate
Şi, cum eşti plin de minte,
Erai de mult primar.

Am fi trăit ca lumea,

Sub anii ce ne cearcă,
Tu nu ştiai ce-i truda
Şi zbuciumul pustiu,
Eu ţi-aş fi pus nevasta
Să ţese şi să toarcă,
Pe când tu bătrâneţea
Ne-o linişteai, ca fiu.”
………………………..
Mototolesc răvaşul,
Neliniştea mă scurmă.
Au nu pot fi abateri
Din drumul meu afund?
Dar tot ce cuget astăzi
Voi povesti pe urmă,
Voi povesti-n scrisoarea
Prin care-am să răspund.

RĂSPUNS

Tu, scumpa mea bătrână

Trăieşte sănătoasă.
Eu te ţin minte veşnic
Şi te doresc mereu.
Dar nu pricepi o iotă
Din tot ce mă apasă.
De ce trăiesc pe lume
Si care-i rostul meu.

Acum la voi e iarnă.

Iar tu, scurmându-ţi chinul,
În nopţile cu lună,
Stai gânditoare, hăt,
Crezând că nu ştiu cine
Cutremură mălinul
Şi geamul vi-l presară
Cu ger şi cu omăt.

Dar cum s-adormi, măicuţă,

Când arzi cum arde-o faclă,
Când viscolul boceşte
Şi geme-n horn, nespus?
Te-ai duce la culcare,
Dar patul pare-o raclă
Şi-n racla strâmtă-mi pare
Că sunt la groapa dus.

Cântând ca mii de dascăli

Cu voci fornăitoare,
Nemernicul de viscol
Se tânguie hai-hui.
Şi cad în molcom iureş
Bănuţii de ninsoare
Şi-n urma raclei mele
Amici, soţie nu-i…

Mi-e dragă primăvara

Cu soare mult şi vrăbii
Cu revărsări de ape
Ca un potop gonind,
Pe ele o surcică,
Ca marile corăbii,
Aşa lărgime are
Cât ochii nu cuprind.

Dar primăvara ceea

Ce-aşa de dragă-mi este,
Eu marea răzvrătire
În visuri o numesc!
Din pricina ei sufăr
Şi-aştept tânjind o veste,
Pe dânsa totdeauna
O chem şi o doresc.

(Dar pacostea aceasta

Planeta asta rece!
Chiar cu-acest soare-Lenin
Se încălzeşte greu!
De asta doar o boala
Vrea sufletul să-mi sece
Că beau, stârnesc scandaluri
Şi-mi fac de cap mereu.) – Strofă scoasă din ediţiile de după ’89…

Dar aşteptata vreme

Sosi-va, mama draga!
Ea va veni desigur
Cu noul ei temei,
Că, vezi, nu de pomană
Ne-am înarmat, cu vlagă:
Şi unii stăm la tunuri,
Iar alţii la condei.

Deci uită de parale.

Poţi fi mai pricopsită?!
Cum, tu eşti asta oare,
Ori te-ai schimbat de tot?
Că doară nu sunt vacă,
Ori cal, ori altă vită,
Ca să fiu scos din staul
Cu funia de bot.

Ştiu c-am să ies eu singur

La hotărâta vreme,
Când voi tuna prin lume
Şi-n sufletele dragi.
Şi-apoi, când m-oi întoarce,
Nu uit, tu nu te teme,
Să-ţi cumpăr ţie bertă
Şi tatălui nădragi.

Deocamdată-i vifor…

Năprasnica-i vâltoare,
Cântând ca mii de dascăli
Se tânguie hai-hui.
Şi cad în molcom iureş
Bănuţii de ninsoare
Şi-n urma raclei strâmbe
Amici, soţie nu-i.

Serghei ESENIN