Speranța normalității

De mulți,  mulți ani trăim cu speranța normalității. O parte dintre români au sperat că odată cu comunismul suntem într-o normalitate conform principiului " de la fiecare după posibilități, pentru fiecare după nevoi", principiu care clama egalitate între oameni și dispariția exploatării omului de către om. După o perioadă de timp s-a văzut că așa ceva este o utopie și a apărut decembrie 1989 când am crezut cu toții că gata, a venit și  la noi democrația și normalitatea. După '89 a început sarabanda găsirii și ajungerii la normalitate. După ce am început prost, au venit unii și ne-au spus că se vede luminița de la capătul tunelului. Cand am văzut că luminița era de fapt o lumânare palidă și nu un far călăuzitor, au venit alții și  ne-au spus că gata, urmează un nou început, adică uităm tot și  începem viața ca în  Eden. Cand am văzut că nici începutul ăsta nu e ce așteptam vine cineva și ne spune "să trăiți bine", însă nu ne oferă și procedurile adecvate pentru această "urare". De fapt ei și ai lor știau că vor trăi bine. Sătui de atâtea începuturi, luminite și normalități ajungem la concluzia că numai pas cu pas ajungem la normalitate, însă și aici nu toți mergeau în cadență, așa  că trebuie să construim o nouă normalitate. Si când ne îndreptam triumfător spre noua normalitate apare un virus care ne spune că suntem aiurea și că normalitatea de fapt nu există. Cum să poți face dintr-un popor vaduvit de educație, de morală, de echitate etc. și  care are exemple de succes numai spagari, corupți, semidocți etc., toți apărați de o justiție coruptă, cu 4 milioane de români plecați în bejenie, o țară normală? Mie îmi este din ce in ce mai greu să cred ca voi apuca normalitatea "normală.

Rm. Vâlcea.                 29 iulie 2020